160 de ani de la nașterea lui I.L.Caragiale

„Trebuiau să poarte un nume”
(După Marin Sorescu)

Caragiale n-a existat.
„A existat numai o țară frumoasă”, în care, de-a lungul anilor, oameni simpli și bărbați de faimă au fost/ sunt sârguincios împroșcați cu puroiul demagogii politice, anesteziați de fățărnicia ticăloșilor ajunșila Putere, murdăriți de cinismul lichelelor și a prostiei fudule despre care, acum 160 de ani românești, nu se credea că se va permanentiza pentru veșnicie.
A existat un neamț de treabă – Carol I, un Nicolae Iorga (ucis într-o pădure), un Mihail Sadoveanu (vânzător de țară), care susținea că lumina vine dela Răsărit(adică dela Moskova), taman când români sufereau crâncen de foame și boli, un Gheorghiu Dej, împingător de vagoane, apoi criminal de tip stalinist, un Ceaușescu, leneș ca ciubotar, însă iscusit în instituirea dictaturii, un ucenic al acestuia – Băsescu -, securist vaporean, cârmaci execrabil al destinului unui popor năpăstuit și umilit de „matrozii” lui.
Caragiale n-a existat.
Dar există cohorte de Tipătești, Trahanache, coane Zoițica (ba brunete, ba blonde), Cațavenci, Dandanache (handicapați sau paranoici), batalioane de Farfuridi, interminabile cupluri de conu Leonida și consoarte Efimița, zglobii „scârța-scârța” pe hârtie de Rică Venturiano, puzderie de Ioneli (repetenți, ajunși la guvern, parlament ori prefecturi), regimente de Pristanda cu epoleți, petlițe și steluțe pe umăr („curat murdar !”).
Toți citeau/citesc „O noapte furtunoasă”, „Conu Leonida față cu reacțiunea”, „O scrisoare pierdută”,, „D-ale carnavalului”, „Vizită”, „!907. Din primăvară până-n toamnă”, „Un pedagog de școală nouă” și atâtea altele, cititorii fiind mirați cum de acum 160 de ani se putea prevedea ce se întâmplă acum.
Acest „mon cher” stă la taclale, la o bere și-i țiuie timpanele de vorbele românești stâlcite, îi plesnesc pupilele la vederea îmbogățiților peste noapte (prin jaf și corupție), rămâne siderat la apariția pe mașini super a odraslelor lor, e consternat de avântul economiei românești, care e sublimă, dar riscă să dispară cu desăvârșire, pleacă ba la căpșuni, ba peste ocean, dar revine în câte o țară europeană, ascultând muzică bunăla Berlinsau alcătuind cofraje prin șantiere, se mai întoarce în țară cu speranța că „două loturi” câștigate i-ar putea salva familia și propria-i viață, fără a ajunge la ospiciu.
Privește scara istoriei moderne și constată că nimic nu s-a schimbat, dar totul s-a modificat, vrea trădare, dar s-o știe și el, cel puțin până la 12 trecute fix.
Au mai existat/există oameni suciți, năpaste, patologii în vreme de război sau pe căldură mare ori câte un CFR căruia i s-a blocat ceasul.
Acest „nenea”, cu mustață răsucită balcanic și pălărie cu boruri largi, se împiedică mai mereu de inși mai canalii decât Cațavencu și mai proști decât Farfuridi, trece „bătut de gânduri” văzându-și numele de pe frontispiciul Teatrului Național din Capitală, surâde pișicher, dar îl apucă tristețea, căci nu găsește răspuns la o întrebare esențială: Când va fi să fie ca acest popor să ajungă la acel nivel de moralitate, cultură, la acea bunăstare de toate zilele, încât să mă considere un scriitor de neînțeles, inutil, depășit ? Prin urmare, crezând că operele mele sunt alcătuiri de retardat ?
„Și pentru că toate acestea”
(si multe altele)
„Trebuiau să poarte un nume,
Un singur nume,
Li s-a spus”
Caragiale.
(sau, alintat, Nenea Iancu).

http://curentul.net/2012/01/21/30-ianuarie-160-de-ani-de-la-nasterea-lui-i-l-caragiale/